Green

       Nu stiu voi cum va simtiti in timpul verii, dar eu, cel putin, sunt innebunita de arsita din timpul zilei. Si nu numai din motive de sanatate. Cumva, face ca lucrurile sa para mai....lipsite de viata, uscate si ofilite. Cu o astfel de vreme chiar ajungi sa apreciezi acel colt de verdeata din fata blocului sau parcurile racoroase cu mirosul lor de iarba proaspata. Cam la asta ma gandeam in timp ce admiram jungla de beton ce se uita la mine, indiferenta si parca obosita, din spatele parbrizului. O priveliste monotona, as putea adauga, pana in momentul in care un element cu totul neasteptat si inspirational si-a facut aparitia. Pe acoperisul unui bloc se afla un copac in toata regula, vedre, si plesnind de viata. Pentru o secunda am ramas stupefiata, neincrezatoare ca o planta ar putea supravietui intr-un astfel de mediu. Apoi mi-am amintit de perioada copilariei, cand am mers la niste prieteni de familie, si aveau acces la un astfel de loc. Erau chiar si copii care se dadeau cu rolele pe acoperis. Incredibil, nu? Iar apoi mi-am amintit ca depozitau diverse lucruri. Nu stiu daca este legal sau sigur, sa faci asa ceva, dar clar era un mod ingenios de a depozita vechiturile de care nu mai ai nevoie. Gandeste-te doar, toata acea portiune plata, intinsa de beton, acoperita cu smala si cine mai stie ce. Apoi m-am intrebat...nu se pot folosi aceste spatii mai bine? Eficient? Cum ar fi ca, pe fiecare bloc sa fie o mica oaza de prospetime? Nu, nu ma gandesc la o bucata de padure amazoniana, dar poate o mica gradina, cu arbusti sau ceva terapeutic, relaxant, care sa faca cotidianul sa dispara, chiar si pentru o secunda, si sa ne permita sa fim doar noi si gandurile noastre. Imaginati-va doar, o mica gradina privata, iarba proaspata sub picioare, mirosul imbietor al florilor, acel verde crud superb care te reimprospateaza....cum vi se pare? Eu gasesc imaginea ca fiind nu numai eco, ci si refreshing din punct de vedere psihic. Stiu ca e o idee ciudata, dar am vrut sa o impartasesc cu voi. Mie imi place. Spuneti-mi si parerea voastra.

Time

        Se spune ca timpul nu asteapta pe nimeni. V-ati gandid vreodata, e posibil sa fie situatia exact pe dos? Noi sa fim cei care trec pe langa el, cei care il ignora, pentru ca mai tarziu sa descoperim ca el a trecut?
         In ziua de azi aud foarte multi oameni care spun ca timpul trece mult mai repede, ca nu mai au timp sau ca anii zboara pe langa dansii. Chiar si eu am avut, deseori, aceasta impresie. Deseori m-am intrebat ce o cauzeaza. Concluzia la care am ajuns, in cazul meu, cel putin, este ca eu eram sursa. Apoi m-am indreptat si catre ceilalti. Fac si ei ce fac si eu? Simt la fel ca mine? Raspunsul este da.
         Se pare ca, undeva pe parcursul drumului, am uitat sa ma mai bucur de viata si sa simt lumea inconjuratoare. M-am izolat, mi-am construit viziuni si pareri subiective, incarcate cu un surplus de emotii negative si am reusit sa ma afund, astfel, in ceea ce, chiar si acum imi pare a fi, un somn adanc. Un vid spatio-temporal in care singura lume existenta este cea din capul meu. In care, oricat as incerca sa ating pe cineva, exista un strat invizibil intre mine si el. Si in mica mea fortareata timpul trece infinit mai repede. Zile, luni, ani...nimic nu mai zgarie exteriorul dur. Am adormit. M-am adormit. Si mi-a luat nespus de mult timp sa ma trezesc. Iar cand am reusit, am realizat, brusc, ca nu imi amintesc trecutul. Prezentul ma zapaceste, iar viitorul....viitorul inca e acolo. Pentru un timp am incercat sa ma focalizez astfel pe el. O idee incetosata ce poate fluctua cu fiecare decizie minora facuta in prezent. Nu mi-a adus nimic, cu exceptia unui deziteres si lipsa de incredere cu privire la mine cea din prezent. Nu m-a ajutat sa evoluez cu nimic. Fugeam, din ce in ce mai haotic catre ceva, disperata sa nu pierd timpul pe care il mai aveam. Eram asa disperata sa nu il pierd incat nu observam ca eu insami il alungam.
            Interesant, nu credeti? Aceasta disperare colectiva de a nu pierde timpul. Nimeni, inafara de oameni, nu o are. Un caine nu e disperat ca, daca va sta si se va odihni la umbra, va rata sansa vietii lui. Nu. El doar simte nevoia de a sta si de a se odihni. Noi, insa, am ajuns sa vedem odihna, relaxarea, pauza de la ritmul cotidian, ca pe o greseala, o slabiciune, poate chiar lene. Am uitat ce inseamna sa ne oprim. Eu am uitat ce insemna sa ma opresc. Fara sa simt vreo vina. Fara sa ma gandesc la alte sute de lucruri asa-zis importante de facut pe care, cel mai probabil, oricum as fi fost prea obosita sau indispusa sa le fac. Mi-am dat seama ca, in momentul in care ne obigam sa fugim in continuare, sa alergam dupa activitati in ciuda ceasului nostru biologic, corpul nostru tinde sa perceapa diferit timpul. Noi alergam, iar timpul alearga si el, incercand sa tina pasul cu noi.
             Asa ca, intr-o zi, m-am oprit. Am lasat vesnicul ceas si telefonul acasa. La fel si banii. Si am plecat la o plimbare. Departe de toti, departe de toate, doar eu si cu timpul. Initial, a fost asemeni unui cosmar. Nu puteam scapa de gandul ca a trecut o eternitate. O senzatie de anxietate m-a cuprins, iar nelinistea se juca in colturile mintii mele. Dezvoltasem aproape o obsesie fata de modul in care timpul curgea. Apoi, pur si simplu, a incetat. Am privit lumea din jurul meu, fiecare detaliu si fiecare miscare, iar ochii mei, vesnic obositi pana la acel punct, au simtit o viguare incredibila. Nu eram decat eu si restul lumii. Si asta era perfect. Gandurile incepeau din nou sa se formeze cu nelipsita atingere de imaginatie, iar corpul meu isi racapatase toate simturile. Nu ceasul sau telefonul lasate acasa au provocat insa schimbarea. Ci constientizarea adevaratului curs temporal. M-am bucurat de prezent. Am observat prezentul. Nu m-am gandit decat la el. Pentru prima data in luni de zile, am alungat orice gand legat de trecut sau de viitor si m-am concentrat doar pe prezent. Asta e cheia. Sa iti traiesti fiecare clipa din prezent la maxim, in conformitate cu sentimentele tale. Nu e nevoie de mai mult. In definitiv, cine stie ce se va intampla in viitor? Maine poate vei castiga la loterie sau poate vei disparea de pe fata pamantului. Poate vei gasi iubirea vietii tale sau o vei pierde. Cu toate acestea, cel mai important lucru este sa traiesti la maxim fiecare secunda pentru ca, astfel, nu vei avea regrete mai tarziu, in viitorul petnru care ti-ai pierdut prezentul, timpul si amintirile. In momentul in care reusim sa ne bucuram cu adevarat de prezent, abia atunci vom ajunge sa avem timp pentru toate si toti.Si tot atunci vom ramane si cu cele mai frumoase amintiri.
             Si ghiciti ce! Intreaga mea revelatie, torentul de ganduri si idei ce au navalit in momentul in care singura mea grija era prezentul, stiti cat a durat? Nici macar o ora. Pentru mine, in momentul in care m-am intors acasa, parea ca trecuse o eternitate. Cand ochii mei au cazut asupra ceasului, insa, nu mica mi-a fost mirarea. Timpul se oprise pentru mine, cel putin in acea zi.
              Voi ce credeti? V-ati confruntat vreodta cu asa ceva? Ati reusit sa opriti vreodata timpul? Povestiti-mi!
                                                                                xoxo, Alexya

I`ve been gone...

          E prima data cand scriu de foarte mult timp. Sicera sa fiu, nici eu nu stiu de ce m-am oprit. Poate am simtit ca nu mai aveam nimic de spus, sau poate m-am lasat prada furtunii ce s-a napustit asupra mea. Poate nu am facut fata agitatiei. Probabil ca stiti ca sunt putin cam lenesa din fire. Nu . mereu, dar...de cele mai multe ori, da. 

          Nici macar acum, cand stau comfortabil la biroul meu, tastand la acest laptop mult prea depasit, daca ar fi sa ma iau dupa anumiti prieteni, nu pot crede ca m-am reapucat de scris. Nici macar nu stiu de ce. Zilele trecute, insa, in timp ce ma plimbam prin parc, cautand un loc racoros in care sa imi linistesc gandurile, intr-o incercare evidenta de a fugi de aglomeratia orasului, m-am oprit. Brusc, si neasteptat, m-am oprit, si am inceput sa vad. Si nu incercati sa imi spuneti ca noi vedem mereu. Nu. Noi privim, creierul nostru inregistreaza imaginile, dar nu vedem. Cel putin nu cu adevarat. M-am oprit si, asezata pe o banca sub umbra unui tei(da, stiu cat de ciudat suna, dar asta e adevarul) am inceput sa ma uit cu adevarat in vurul meu. Am vazut toti acei oameni care treceau pe langa mine, cupluri, batrani, copii, chiar si persoane insarcinate cu mentinerea curateniei.....toti erau atat de diferiti, fiecare, in propriul lor mod, duceau cu ei o proveste. Una pe care am putut sa o aud nu prin intermediul graiului, ci am vazut-o in ochii lor, in comportament, in zambet si pe trup. Tristi sau veseli, singuri sau alaturi de altii, fiecare avea propria lui poveste. Vise, dorinte, aspiratii, amintiri si sentimente, toate tesute in jurul lor, asemeni unei aure minunate de lumina. Si acela a fost momentul in care am scos un caiet din geanta si am inceput sa scriu. Povestea lor, povestea mea, gandurile pe care le-ar putea avea si pe care le am eu. Iar amintirile au navalit asupra mea, un torent de idei si imagini. Cuvinte pe care de atat de mult timp le-am tinut inchise. Nu stiu daca de frica sau daca alte motive au fost in spatele actiunilor mele. Insa am decis, acum ceva timp, ca, asemeni persoanjelor pe care le-am creat, nici eu nu voi mai fugi. Si cred ca a venit timpul sa imi pun in practica decizia si aici, pe acest blog. 

           Lucrurile se vor schimba insa. Pentru moment, povestile pe care le-ati cunoscut pana in momentul acesta vor lua o pauza. Acum, imi vezi auzi doar povestea mea. Ideile mele. Si sper sa le aud si pe ale voastre. Poate acest blog va capata o nuanta de jurnal, poate nu. Poate va ajunge sa inspire pe cineva, ceea ce sincer, imi doresc. Poate va fi citit, poate nu. Insa prefer sa nu raman doar cu intrebarea vaga...ce s-ar fi intamplat daca. Nu stiu daca a mai ramas cineva acolo care sa verifice o bloggerita lenesa ca mine. Nu stiu daca mai ajung cuvintele mele la cineva. Sunt multe lucruri pe care nu le stiu. Insa daca inca mei este cineva de cealalta parte a acestui monitor, atunci multumesc. Incapatanarea ta a dat roade. Si sper sa nu te dezamagesc. Vrei sa pornesti intr-o noua aventura cu mine? S-ar putea sa fie distractiv.

         I`ve been gone.....but NOW I`m back!

                                                                              xoxo, Alexya