Time

        Se spune ca timpul nu asteapta pe nimeni. V-ati gandid vreodata, e posibil sa fie situatia exact pe dos? Noi sa fim cei care trec pe langa el, cei care il ignora, pentru ca mai tarziu sa descoperim ca el a trecut?
         In ziua de azi aud foarte multi oameni care spun ca timpul trece mult mai repede, ca nu mai au timp sau ca anii zboara pe langa dansii. Chiar si eu am avut, deseori, aceasta impresie. Deseori m-am intrebat ce o cauzeaza. Concluzia la care am ajuns, in cazul meu, cel putin, este ca eu eram sursa. Apoi m-am indreptat si catre ceilalti. Fac si ei ce fac si eu? Simt la fel ca mine? Raspunsul este da.
         Se pare ca, undeva pe parcursul drumului, am uitat sa ma mai bucur de viata si sa simt lumea inconjuratoare. M-am izolat, mi-am construit viziuni si pareri subiective, incarcate cu un surplus de emotii negative si am reusit sa ma afund, astfel, in ceea ce, chiar si acum imi pare a fi, un somn adanc. Un vid spatio-temporal in care singura lume existenta este cea din capul meu. In care, oricat as incerca sa ating pe cineva, exista un strat invizibil intre mine si el. Si in mica mea fortareata timpul trece infinit mai repede. Zile, luni, ani...nimic nu mai zgarie exteriorul dur. Am adormit. M-am adormit. Si mi-a luat nespus de mult timp sa ma trezesc. Iar cand am reusit, am realizat, brusc, ca nu imi amintesc trecutul. Prezentul ma zapaceste, iar viitorul....viitorul inca e acolo. Pentru un timp am incercat sa ma focalizez astfel pe el. O idee incetosata ce poate fluctua cu fiecare decizie minora facuta in prezent. Nu mi-a adus nimic, cu exceptia unui deziteres si lipsa de incredere cu privire la mine cea din prezent. Nu m-a ajutat sa evoluez cu nimic. Fugeam, din ce in ce mai haotic catre ceva, disperata sa nu pierd timpul pe care il mai aveam. Eram asa disperata sa nu il pierd incat nu observam ca eu insami il alungam.
            Interesant, nu credeti? Aceasta disperare colectiva de a nu pierde timpul. Nimeni, inafara de oameni, nu o are. Un caine nu e disperat ca, daca va sta si se va odihni la umbra, va rata sansa vietii lui. Nu. El doar simte nevoia de a sta si de a se odihni. Noi, insa, am ajuns sa vedem odihna, relaxarea, pauza de la ritmul cotidian, ca pe o greseala, o slabiciune, poate chiar lene. Am uitat ce inseamna sa ne oprim. Eu am uitat ce insemna sa ma opresc. Fara sa simt vreo vina. Fara sa ma gandesc la alte sute de lucruri asa-zis importante de facut pe care, cel mai probabil, oricum as fi fost prea obosita sau indispusa sa le fac. Mi-am dat seama ca, in momentul in care ne obigam sa fugim in continuare, sa alergam dupa activitati in ciuda ceasului nostru biologic, corpul nostru tinde sa perceapa diferit timpul. Noi alergam, iar timpul alearga si el, incercand sa tina pasul cu noi.
             Asa ca, intr-o zi, m-am oprit. Am lasat vesnicul ceas si telefonul acasa. La fel si banii. Si am plecat la o plimbare. Departe de toti, departe de toate, doar eu si cu timpul. Initial, a fost asemeni unui cosmar. Nu puteam scapa de gandul ca a trecut o eternitate. O senzatie de anxietate m-a cuprins, iar nelinistea se juca in colturile mintii mele. Dezvoltasem aproape o obsesie fata de modul in care timpul curgea. Apoi, pur si simplu, a incetat. Am privit lumea din jurul meu, fiecare detaliu si fiecare miscare, iar ochii mei, vesnic obositi pana la acel punct, au simtit o viguare incredibila. Nu eram decat eu si restul lumii. Si asta era perfect. Gandurile incepeau din nou sa se formeze cu nelipsita atingere de imaginatie, iar corpul meu isi racapatase toate simturile. Nu ceasul sau telefonul lasate acasa au provocat insa schimbarea. Ci constientizarea adevaratului curs temporal. M-am bucurat de prezent. Am observat prezentul. Nu m-am gandit decat la el. Pentru prima data in luni de zile, am alungat orice gand legat de trecut sau de viitor si m-am concentrat doar pe prezent. Asta e cheia. Sa iti traiesti fiecare clipa din prezent la maxim, in conformitate cu sentimentele tale. Nu e nevoie de mai mult. In definitiv, cine stie ce se va intampla in viitor? Maine poate vei castiga la loterie sau poate vei disparea de pe fata pamantului. Poate vei gasi iubirea vietii tale sau o vei pierde. Cu toate acestea, cel mai important lucru este sa traiesti la maxim fiecare secunda pentru ca, astfel, nu vei avea regrete mai tarziu, in viitorul petnru care ti-ai pierdut prezentul, timpul si amintirile. In momentul in care reusim sa ne bucuram cu adevarat de prezent, abia atunci vom ajunge sa avem timp pentru toate si toti.Si tot atunci vom ramane si cu cele mai frumoase amintiri.
             Si ghiciti ce! Intreaga mea revelatie, torentul de ganduri si idei ce au navalit in momentul in care singura mea grija era prezentul, stiti cat a durat? Nici macar o ora. Pentru mine, in momentul in care m-am intors acasa, parea ca trecuse o eternitate. Cand ochii mei au cazut asupra ceasului, insa, nu mica mi-a fost mirarea. Timpul se oprise pentru mine, cel putin in acea zi.
              Voi ce credeti? V-ati confruntat vreodta cu asa ceva? Ati reusit sa opriti vreodata timpul? Povestiti-mi!
                                                                                xoxo, Alexya